Taxă de vizitare muzeu

Expoziția permanentă:
- elevi, studenți si militari - 2 lei
- individual și grup adulți - 3 lei

Taxă de fotografiere și filmare: 10 lei

Bine ați venit!

Din punct de vedere biografic, Calistrat Hogaş (născut la Tecuci, în 19 aprilie 1847) devine „nemţean” în septembrie 1869, când ocupă (prin concurs) o catedră la noul gimnaziu comunal din Piatra-Neamţ. Numai că tânărul profesor, reformist şi moralist, intră repede în conflict cu administraţia locală (publicând câteva note acide în Situaţiunea, o foaie pe care o scotea, periodic, împreună cu nişte amici), ceea ce-l determină pe ministrul liberal al instrucţiunii să desfiinţeze gimnaziul pe motive mai degrabă politice. Încât scriitorul-pedagog va fi transferat la Tecuci şi Iaşi, dar revine la Piatra-Neamţ peste un an, ca director la acelaşi gimnaziu, reînfiinţat prin intervenţia prietenului său, col. Roznovanu. Şi, de astă dată, se instalează definitiv în oraş, căsătorindu-se cu Elena Gheorghiu, fiica protopopului, la 17 ianuarie 1871. Într-una din primele lor întâlniri, Calistrat i-a spus tinerei sale logodnice şi viitoare soţie: „Să ştii, duduie, că viitorul meu îl depun în mâinile matale!”. Şi timpul ne-a demonstrat că nu a fost o declaraţie de circumstanţă: scriitorul şi-a aşezat cu adevărat întreaga viaţă aici, în casele socrului, ca existenţă cotidiană, şi în adâncul simbolic al împrejurimilor, sub aspect literar (în Amintiri dintr-o călătorie şi În munţii Neamţului).

Aşa se face că, indiferent încotro l-a purtat cariera didactică sau pasiunea scriitoricească (ambele atingând performanţa maximă la Iaşi: profesorul – la Liceul Internat, iar scriitorul – în cercul literar şi paginile revistei Viaţa românească), Calistrat Hogaş a rămas un personaj / o personalitate definitiv fixată în tabloul istoric al Neamţului. Dar în primul rând este important că aici şi-a avut "comandamentul" literar, sursele creaţiei şi ambientul necesar punerii în pagină a capodoperelor sale. Şi nu e puţin lucru, dacă ne gândim că, pe palierul ei clasic, literatura română nu a avut foarte mulţi reprezentanţi (în schimb, beneficiind de un exces de romantici). Deşi a fost o natură romantică, în fond, Calistrat Hogaş a ştiut să-şi controleze discursul epic folosind un referenţial cultural impresionant, până la a se consacra ca unul dintre puţinii exponenţi ai clasicismului românesc, deopotrivă în sens stilistic şi valoric.


Calistrat Hogaş
(1847-1917)

Oricum, dacă la Piatra-Neamţ, în casa familiei Hogaş, se află astăzi singurul muzeu memorial dedicat acestui scriitor, trebuie să reţinem că asta nu e o întâmplare, ci unul dintre destinele împlinite (pe lângă atâtea altele eşuate) ale culturii române.

Altă curiozitate, dintre cele multe care însoţesc biografia lui Calistrat Hogaş, este aceea că scriitorul nici nu a decedat la Piatra-Neamţ, cum s-ar putea crede datorită faptului că aici, în cimitirul „Eternitatea” se află mormântul său. Despre împrejurările dispariţiei scriitorului aflăm de la fiica sa, Sidonia C. Hogaş. Suntem în plin război: „De după munţi, zvâcnesc şi s-aud dese şi înfundate răbufneli de tun. Inamicul este aproape, ca la distanţă de o oră-două, de oraş. Tata, ca de piatră, n-aude, nimic nu-l impresionează, nu mai părăseşte casa şi cu îndărătnicie nu primeşte nici o medicaţie cu privire la emfizemul pulmonar, contractat în ultimii ani la Iaşi. <Aş scrie ceva despre război ... dar n-am lumină! ... > mi se tânguia într-o zi. Iată-ne în pragul evacuării. <Tataie, noi ce facem, plecăm sau rămânem? - Voi faceţi ce vreţi - a răspuns Hogaş -, eu nu mă mişc de aici: dacă o fi să mor, vreau să mor în casa mea. Revolverul îl am încărcat: cinci gloanţe sunt pentru cei care-mi vor călca pământul şi casa, al şaselea este pentru mine>. Medicii, fără voia lui consultaţi, îi prescriseseră schimbare de aer şi ... linişte. Nici nu voi să audă de o deplasare, dar văzând atâta insistenţă din partea noastră, conveni să meargă spre Iaşi (pentru un consult medical), cu un mic popas la Roman la sora mea [Cleopatra, căsătorită cu prof. Emanoil Silberg - n.m.]: <Merg, dar să ştii că mai mult de trei zile nu stau; ne întoarcem înapoi!>” (Vezi cartea de memorii Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaş, de Sidonia C. Hogaş (Tip. Lumina, Piatra-Neamţ, 1940; reeditare la Editura Crigarux, Piatra-Neamţ, în 2000 şi 2007)).

Ca-n vreme de război, formalităţile n-au fost simple, dar scriitorul a obţinut „Permisul de circulaţie”, pe care-l reproduc pentru semnificaţia lui documentară: „Pretorul Jud. Neamţ / PERMIS DE CIRCULAŢIE / Nr. 65 / Valabil până la 29.VIII.1917 / Eliberat în baza Înaltului ordin nr. 789/1917 al M.S. Regelui. / D-l Calistrat Hogaş, domiciliat în Piatra-Neamţ, strada Iordan nr. 1, are voe de a merge de la Piatra N. până la Roman-Iaşi şi retur, însoţit de fiica sa, Sidonia Hogaş, cu orice mijloc de transport, pentru tratament medical. / Pretorul Jud. Neamţ / Maior Kiriac / 1917, iulie 29 zile / Semnalmentele călătorului / Etatea - 68 ani (sic!) / Talia - mijlocie / Părul - castaniu / Fruntea - mare / Sprâncenele - castanii / Ochii - albaştri / Nasul & Gura - potrivite / Barba - sură (poartă) / Mustăţile - suri / Bărbia & Obrazul - rotunde / Tenul (culoarea feţei) - smadă / Semne particulare - nu are”.

Iată, în continuare, relatarea Sidoniei C. Hogaş: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi (vineri, 25 august 1917) îl găsii stând în ogradă, departe de ceilalţi, cu privirea pierdută în asfinţitul roşu al soarelui. <Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu că vreau să mai corectez ceva>. Îi dădui <În Munţii Neamţului> şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniştit că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârşitul de după câteva ore. /.../ În lipsa mea, spuse surorii mele: <Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra [unde se aflau Elena, soţia, şi o altă fiică, Cecilia - n.m.] să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropaţi cât se poate de simplu şi numai cu un singur popă>. Oh, Doamne! Dacă baloanele de oxigen n-ar fi fost în funcţiune, atâta linişte şi calm pe cine n-ar fi minţit? Liniştea cea mare venea pe nesimţite dar sigur. Într-un târziu şopti: <Doamne, cu ce am greşit de mă chinui aşa?>. Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea uşor suflu: <Sidonie, să mă duci la Piatră!>. Fură ultimele cuvinte ce mai pronunţă. Respiraţia îi era liniştită şi uşoară, din ce în ce mai uşoară şi mai liniştită. Iată dimineaţa de 28 august /.../ E ora opt fără un sfert. Îşi înălţă capul. Privi pe rând, pătrunzător şi sigur, încă o dată spre zările de azur, apoi fruntea aceea - pe care un frenolog ar fi găsit-o poate tăinuitoare de idei adânci şi senine, senine şi adânci ca melodiile beethoveniene - pentru prima şi ultima oară se plecă; o sprijini cu mâna mea dreaptă, o clipă în urmă simţii că se lasă cu încredere; un uşor suflu; mâna mea stângă în dreptul inimii simţi ca o prea uşoară zbatere de puişor în găoace, apoi ... nimic”.


Muzeul Memorial „Calistrat Hogaş” – exterior şi interior

În acest condiţii, scriitorul a fost înhumat prima dată la Roman. Sidonia şi-a adus aminte de o discuţie mai veche cu tatăl ei, în care el îi spusese: „Când oi muri, să nu cumva să mă puneţi în pataşcă ... să ştiţi că sar în sus din sicriu; pe mine cu carul cu boi să mă duceţi, să ştiţi!”. Iar ceremonia de înmormântare chiar aşa a decurs, după cum a notat Sidonia în caietele ei, mai târziu, gândindu-se la o eventuală reeditare a volumului de amintiri: „L-am vegheat neîntrerupt până miercuri, 30 august, când, după dorinţa lui, fără a aviza pe mama şi pe sora de la Piatra, cu carul cu boi şi cu un singur preot l-am înmormântat în cimitirul din Roman”. Ziarul local Vestea nouă de joi, 31 august 1917, publica următoarea notă: „Ieri [sic! - de fapt se întâmplase în 28 august - n.m.] s-a stins din viaţă, în locuinţa ginerelui său, fostul director al liceului din Roman; Calistrat Hogaş venise de câteva zile de la Piatra cu intenţia de a-şi ameliora sănătatea, cumplit zdruncinată de o boală de emfizem. Om de cultură autodidactică vastă, C. Hogaş n-a fost numai un profesor de merit, o personalitate didactică în puterea cuvântului, un conferenţiar distins, dar mai ales era cunoscut ca scriitor de mare talent, unul dintre reprezentanţii cei mai iluştri ai beletristicii române de acum câţiva ani în urmă ...” (articolul e semnat „A.N.”, iniţiale pe care Sidonia C. Hogaş le-a atribuit fostului profesor de română de la liceul respectiv, la acea vreme, Neculai Apostol). La rândul lui, ziarul Evenimentul din Iaşi menţiona (în ediţia de sâmbătă, 2 septembrie 1917): „Moartea lui Calistrat Hogaş / O veste tristă ne vine de la Roman: profesorul Calistrat Hogaş, fostul director al Liceului Internat [din Iaşi - n.m.], cunoscutul şi gustatul nostru povestitor, a încetat din viaţă bolnav de emfizem. Corpul didactic pierde pe unul dintre cei mai de valoare ai săi membri ...

Dar înhumarea de la Roman însemna că rugămintea scriitorului fusese îndeplinită numai pe jumătate: corpul trebuia dus la Piatra! Aşadar, alte formalităţi, alte discuţii cu autorităţile militare. Sidonia C. Hogaş relatează: „Cu privire la transportul Roman - Piatra-Neamţ m-am adresat Marelui Cartier General, la Iaşi; imediat; cu cea mai aleasă punctualitate militară, în mai puţin de 24 de ore am primit de la susnumita autoritate aprobarea transportului cadavrului; de asemenea, mi se indica întregul şi precisul itinerar al drumului spre Piatra. Trec sub tăcere greutăţile ce am întâmpinat până când, în sfârşit, am ajuns lângă el, cel din mormânt acum, adică tata. În ziua de 2 octombrie a aceluiaşi an 1917, luni, ora 16, eram în cimitir eu, sora mea - Cleopatra, soţia lui E.I. Silberg, funcţionarul Primăriei - însărcinat cu formalităţile cuvenite după deshumare, apoi prieteni şi cunoscuţi; aştepta şi căruţa pentru transportul sicriului la gară. Conform ordinului Marelui Cartier General, plecarea trebuia să aibă loc în noaptea de 2 spre 3 octombrie, adică luni spre marţi, la ora 2 din noapte. La urmă se aduse şi sicriul de zinc în care urma să fie pus sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale lui Hogaş... [dar sicriul din zinc s-a dovedit prea mic, ceea ce a întârziat întregul „program” - n.m.]. La ora 24, marţi, 3 octombrie 1917 - spre miercuri, 4 octombrie, cu o căruţă militară pusă mie la dispoziţie cu cea mai aleasă bunăvoinţă de către ofiţerul Chefneux, comandantul unei unităţi militare, am transportat la gară sicriul care de-abia la acea oră fusese terminat de cositorit. Drum greu şi anevoios prin întuneric, de război şi santinele militare; totuşi am răzbit iar cu ajutorul unor soldaţi binevoitori, l-am urcat în vagonul mortuar, ce aştepta la primul peron, pentru cel din urmă drum al lui Calistrat Hogaş spre meleagurile scumpe lui. În aceeaşi noapte de 3 spre 4 octombrie, la ora 2, vagonul mortuar fu ataşat, conform ordinului Marelui Cartier General, la primul tren de etape ce mergea la Piatra”.


Mormântul lui Calistrat Hogaş, din cimitirul Borzoghean

Sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale scriitorului a ajuns aici miercuri, 4 octombrie 1917, la ora 8 dimineaţa şi a fost preluat din gară la ora 11 de o căruţă militară, care l-a transportat spre a fi depus în biserica Sf. Gheorghe. A stat acolo până vineri, 6 octombrie 1917, fiind transferat apoi la biserica cimitirului „Eternitatea”, ceremonia de reînhumare având loc duminică, 8 octombrie 1917, între orele 16-18. La eveniment a fost prezentă familia, desigur, prieteni şi cunoscuţi, dar şi alţi oameni care citiseră în presa din Piatra-Neamţ anunţul următor: „Familia C. Hogaş / Vă roagă să luaţi parte la înmormântarea iubitului lor Calistrat Hogaş ale cărui rămăşiţi pământeşti au fost aduse în localitate, depuse la Capela cimitirului şi a cărui înmormântare va avea loc Duminică 8 Octombrie 1917, ora 4 p.m.”.

După dispariţia părinţilor şi a celor două surori mai mari, Cornelia şi Cecilia, după căsătoria Cleopatrei la Roman şi transferarea lui Aetiu, ca profesor, la Liceul „V. Alecsandri” din Galaţi (iar la ieşirea la pensie, în Bucureşti), Sidonia C. Hogaş (profesoară de muzică la Şcolile Normale şi, apoi, la Liceul de fete din Piatra-Neamţ) moşteneşte toată proprietatea familiei (casa cu anexa, curtea cu acareturile, tot ce se vede în jur), trăieşte singură aici, nu se mărită niciodată şi se îngrijeşte de memoria tatălui ei: păstrează arhiva scriitorului, dă informaţii despre el istoricilor literari şi editorilor, îi păstrează obiectele personale şi ale familiei (mobilele, fotografiile, actele etc.), organizează chiar o expoziţie permanentă în biroul lui Calistrat Hogaş (în 1939) şi scrie cartea de memorii Tataia. Amintiri despre C. Hogaş. Prin anii ’55 ai secolului trecut, autorităţile locale îi conferă chiar statutul de custode (salarizat) al „casei memoriale” (netransformată încă în muzeu).

În 1967, la vârsta de 85 de ani, Sidonia donează statului casa şi întreaga proprietate (clădirile, curtea, chioşcul / „pavilionul”, fântâna etc.), cu scopul de a fi organizat muzeul memorial (prin testament, cu clauze speciale care interzic orice ingerinţă în structura sitului respectiv!). Peste doi ani, în 1969, se deschide oficial Muzeul Memorial „Calistrat Hogaş” din Piatra-Neamţ. Sidonia petrece ultimii ani într-un apartament de bloc şi moare în 1976, la vârsta de 94 de ani.

De-a lungul celor peste patru decenii de existenţă, muzeul şi-a câştigat o faimă naţională binemeritată, în primul rând datorită prestigiului personalităţii pe care o reprezintă, desigur. În plus, dacă privim lucrurile strict muzeografic, autenticitatea şi originalitatea colecţiei – calităţi datorate, se cuvine repetat, în primul rând Sidoniei C. Hogaş – conferă muzeului de la Piatra-Neamţ o distincţie specială chiar între celelalte unităţi de profil din România. De aceea, un proiect cultural inspirat de imaginea „călătorului” Calistrat Hogaş a atras aici, la seratele culturale ale muzeului, nume importante ale literaturii noastre contemporane: Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Constantin Ciopraga, Al. Piru, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Alexandru Ivasiuc, Ioan Grigorescu, Eugen Simion, Mihai Urasachi, Nora Iuga, Mircea Dinescu, Constantin Călin ş.a.

Pe de altă parte, la componenta literară a activităţilor găzduite de Muzeul Memorial „Calistrat Hogaş” (care a prilejuit, de multe ori, convergenţa promoţiilor mature cu cele nou sosite în literatura noastră, sau a scriitorilor din toate zonele ţării cu aceia care locuiesc în Neamţ), s-a adăugat în timp şi aspectul pedagogic. Pentru că nu a fost uitat niciodată Profesorul Calistrat Hogaş, rămas ca un model în memoria foştilor săi elevi (v. Cezar Petrescu, Păstorel Teodoreanu etc.). De aceea, pe lângă tot ceea ce află grupurile de elevi vizitatori despre activitatea la catedră a scriitorului, profesorii nemţeni au avut şi ei prilejul să participe la dezbateri legate de necesitatea menţinerii / reintroducerii operei hogaşiene în curricula şcolară, despre acomodarea acesteia cu noile metode de predare ş.a.m.d.


La Muzeul Memorial Calistrat Hogaş: 1. Alexandru Ivasiuc (1976);
2. Eugen Simion (1981); 3. Octavian Paler (1986); 4. Mircea Dinescu (1994)

Şi în al treilea – dar nu în ultimul! – rând, Muzeul Memorial, ca singura construcţie din Piatra-Neamţ care mai păstrează intactă arhitectura specifică târgului moldovenesc de la sfârşitul secolului XIX (casa a fost reconstruită în 1880), constituie o referinţă istorică preţioasă. Protejat de Legea monumentelor istorice şi de arhitectură, muzeul impune o secvenţă pitorească în tabloul unui oraş care se doreşte turistic, totodată fiind locul şi prilejul unor evocări (v. lansarea romanului Culiţă de Eugen Verman, despre mahalaua Precista în perioada interbelică, sau a volumului de amintiri Clipe de viaţă de Malvine Keşişian-Ciurel). Şi tot aici trebuie menţionate expoziţiile de artă plastică având ca subiect casa „Conului Calistrat” (v. exp. Cu acuarele de Dumitru D. Bostan şi uleiuri de Dumitru Bezem), care au îmbogăţit şi colecţia muzeală.

În rest, lansările de carte, spectacolele de „teatru de cameră”, lecturile publice, proiecţiile de filme sau micro-concertele sunt alte tipuri de activităţi curente care au menirea să impună Muzeul Memorial „Calistrat Hogaş” în conştiinţa publică drept un spaţiu cultural dinamic şi adaptat modernităţii.

Emil Nicolae-Nadler *


* Articol preluat din revista Memoria Antiquitatis volumul XXVII, 2011, p. 343-351